300 de milioane de oameni de toate vârstele suferă de depresie, la nivel global, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. Procentul oamenilor care se luptă cu depresia a crescut cu 18% în 10 ani, în perioada 2005 – 2015. Depresia, spun cifrele, este principala cauză de dizabilitate la nivel mondial și cel mai important factor care stă la baza suicidului. De asemenea, potrivit Eurostat, 7% din populația Europei suferă de depresie cronică.
Toate aceste cifre reflectă cazurile declarate, pacienții care au fost la medic, care au primit un tratament. Dar ele pot fi cu mult mai mari.
Statisticile arată că depresia există. Cifrele – că este copleșitoare. Dar vorbesc mai puțin despre cum se simte depresia. Despre cauze, soluții, tratamente. Despre cealaltă latură, umană, din spatele cifrelor, vorbește Johann Hari în Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei şi soluţii surprinzătoare.
Cartea apărută în România la Editura Trei a devenit aproape peste noapte best-seller în S.U.A., Marea Britanie, Canada și Australia nu pentru că oferă soluția miracol sau retețe și pași de succes. Nu pentru că vinde pastila fericirii. Ci pentru că vorbește despre o poveste personală. Și, deși nu se dorește a fi controversată, ea devine subiect de dezbatere, tocmai prin abordarea subiectului legat de ineficiența, în timp, a tratamentelor medicamentoase. „Asta nu înseamnă că toate antidepresivele sunt rele: unii oameni de știință credibili susțin că oferă o ameliorare temporară unora dintre utilizatori și că nu ar trebui respinse. Neadevărul constă, însă, în a spune că depresia este provocată de un dezechilibru chimic în creier și că soluția principală este un antidepresiv chimic”, explică Hari, a cărui experiență personală în lupta cu depresia și cu nenumăratele tratamente chimice l-au condus către o cercetare amplă.
Depresia: nefericirea aceea stranie, persistentă, mocnită, care nu vrea să dipară
Jurnalistul mărturisește în cartea sa că, până la vârsta de 31 de ani, a crezut cu tărie în două povești: până la 18 ani în cea că totul se întâmpla în mintea lui și nimic nu e real, ci fals, un moft, o rușine, o slăbiciune. În următorii 13 ani a urmat credința, validată medical, că da, totul e în mintea lui, dar cât se poate de real, ca urmare a unui creier care funcționa greșit.
„Adolescența mea a coincis cu era Prozacului – zorii noilor medicamente care promiteau, pentru prima dată să poată vindeca depresia fără efecte secundare devastatoare. Absorbisem totul, fără să mă opresc vreodată să mă gândesc mai bine la asta. Toată lumea vorbea așa în anii `90.” Prima vizită la doctor i-a adus explicația că există persoane care au în mod natural, în creier, niveluri scăzute de serotonină, iar asta provoacă depresia, „nefericirea aceea stranie, persistentă, mocnită, care nu vrea să dipară. Din fericire, exact când am devenit adult, a apărut o nouă generație de medicamente – Inhibitori Selectivi (ISRS) – care readuc serotonina la nivelul unei persoane normale”.
Această a doua poveste i-a oferit pentru o vreme ușurarea de a primi un diagnostic și o soluție ce îi promitea să redevină adaptat, cu emoțiile aliniate normalității. Efectele secundare după câteva luni, faptul că a început să ia în greutate și transpirația bruscă și abundentă i s-au părut un preț mult prea mic de plătit pentru o stare psihică de bine sau cel puțin „pentru oprirea hemoragiei de tristeţe asupra oamenilor din jurul meu…”. Însă momentele de tristețe copleșitoare se întorceau constant. În ciuda zecilor de miligrame care creșteau pe zi, a culorilor sau formelor diferite ale pastilelor care se înlocuiau unele pe altele.
Trecerea timpului, aplecarea spre introspecție, a sa și a mediului, l-au condus către o concluzie tristă despre societate și suferința umană. Vieți cu emoții amorțite, alienare, deconectare și fațada unei „stări” de bine conduse de o industrie. Cea a medicamentelor antidepresive, din ce în ce mai prezente, recomandate și prescrise în viața de zi cu zi. „Aproximativ unul din cinci adulţi din Statele Unite ia cel puţin un medicament pentru o problemă psihiatrică; aproape una din patru femei de vârstă mijlocie din Statele Unite ia antidepresive la un moment dat; (…) unul din trei francezi ia un medicament psihotrop legal, cum ar fi un antidepresiv, în timp ce în Marea Britanie se înregistrează aproape cea mai mare rată a utilizării din întreaga Europă. (…) Atunci când oamenii de ştiinţă testează sursele de apă ale ţărilor occidentale, întotdeauna descoperă că sunt pline de antidepresive, deoarece foarte mulţi dintre noi le ingerăm, iar apoi le excretăm, astfel încât pur şi simplu nu pot fi eliminate din apa pe care o bem în fiecare zi. Efectiv facem baie în aceste medicamente.”
Ce îi face pe oameni profund nefericiți?
La vârsta de 30 ani cea de-a treia poveste și-a făcut loc. Deloc ușor de acceptat, după certitudinea de până atunci. Confruntarea cu sine a început în cabinetul de psihoterapie, atunci când psihoterapeutul său nu i-a împărtășit credința că, după ani de tratament este mai puțin deprimat. „Din când în când, odată cu trecerea anilor, îmi mai scotea în evidenţă, cu blândeţe, acest lucru. Sublinia faptul că propria mea convingere că o doză mai mare de medicamente îmi rezolva problema nu părea să se potrivească faptelor reale, din moment ce rămâneam trist şi deprimat şi anxios în majoritatea timpului. Mă retrăgeam imediat, cu un amestec de mânie şi superioritate afectată. Au trecut ani de zile până când am înţeles, în sfârşit, ceea ce îmi spunea. Uşurarea chimică, după cum spunea el, era succedată de sentimentul înţepător de nefericire și gândurile puternice, recurente, precum: viaţa nu are sens; tot ceea ce faci este inutil; toată chestia asta este o pierdere de timp. Și a descoperit că se încadra perfect în statistica cercetărilor descoperite în călătoria sa potrivit căreia procentul oamenilor care iau antidepresive, dar continuă să fie deprimați, este de 65 – 80%.
Răspunsurile la noile întrebări – „Ce îi face pe oameni profund nefericiți?”, „Ce soluții reale există?” s-au concretizat în nu mai puțin de șapte cauze ale depresiei și anxietății, cu totul altele decât cele biologic interne. De la deconectarea de o muncă plină de sens, de alţi oameni, de valorile importante, deconectarea de poziţia socială şi de respect sau cea de natură – toate au legătură cu relația noastră cu mediul, cu oamenii, cu nevoile noastre de apartenență, iubire, apreciere, conexiune cu semenii. Și inclusiv la concluzia că soluțiile de durată care duc la recâștigarea unui sens al existenței și redobândirea unei perspective pline de speranță asupra vieții nu vor sta niciodată în tratamente cu antidepresive, în ciuda iluziei de amelioare. „Nu are rost să folosim antidepresive dacă nu s-a schimbat nimic în viaţa lor, astfel încât, atunci când renunţă la antidepresive, sunt în acelaşi loc ca înainte. […] Trebuie să se schimbe ceva, altfel vor reveni tot acolo“, i-a explicat lui Johann Hari unul dintre specialiștii intervievați, vorbind despre cei care suferă de depresie. Pentru că „depresia este un fel de conştiinţă comprimată. Am putea spune că oamenii au uitat cine sunt, de ce sunt capabili, au rămas blocaţi. […] Mulţi oameni deprimaţi nu-şi pot vedea decât propria durere şi suferinţa, resentimentele şi eşecurile”.
Despre ce provoacă această suferință și pierderea identității în societățile moderne, cum de fapt suferința este în primul rând responsabilă de modificările chimice din creier și nu invers și în ce fel neuroplasticitatea ajută în amelioarea depresiei, acestea sunt alte câteva aspecte la care Johann Hari a aflat răspuns pentru sine, dar și pentru cititorii cărții sale Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei şi soluţii surprinzătoare.