În România, o femeie moare în fiecare săptămâna din cauza violenței domestice. Casă ei — locul cel mai periculos. Acolo, violență are rutină. Și final. Femeile și copiii mor în numele iubirii. În propria casă. Lângă omul care le-a jurat că îi protejează. Pe 31 martie are loc la Ateneul Român un eveniment special.
Agresorul nu vine cu față de agresor. Vine cu promisiuni. Cu gelozie numită grijă. Cu control numit iubire. Cu pumni numiți corecție. Tocmai de aceea această violență e cea mai greu de văzut — și cea mai greu de oprit.
În 2018, Alessandra Stoicescu și Fundatia Mereu Aproape au adus pe treptele Muzeului Național de Istorie un gest simplu și radical: pantofi roșîi — simbol al solidarității cu victimele violenței domestice. România i-a văzut. I-a fotografiat. I-a distribuit.
Și a continuat să-și piardă femeile și copiii.
În 2026, pantofii roșîi revin. Pe treptele Ateneului Român. Nu pentru că nimic nu s-a schimbat — ci tocmai pentru că, deși totul părea că se schimbă, în casele României lucrurile au rămas la fel.
Opt ani. Același bilanț:
— Peste 500 de femei ucise de partenerii lor în ultimul deceniu
— O femeie pe săptămâna moare în propria casă, ucisă de cel alături de care dormea
— 7 copii minori și-au pierdut viață în 2025 din cauza violenței domestice — uciși de părintele care ar fi trebuit să-i protejeze
Victimele nu sunt statistici. Sunt mame. Sunt fete. Sunt copii care nu au apucat să crească. Toți au murit în numele a ceva ce se chema iubire.
Pantofii roșîi sunt așezați pe treptele Ateneului. Fiecare pereche poartă o poveste: o femeie care a trăit în frică, un copil care a crescut în teroare, o victima care nu a mai apucat să fie salvată. Sunteți invitați să aduceți o pereche de pantofi roșii că semn de solidaritate, de respect sau de amintire pentru o femeie din viață voastră, din familie au comunitate. Astfel, semnalul devine mai greu de ignorat, pentru că fiecare pereche adusă înseamnă o voce în plus care spune clar: nu mai accept tăcerea.
Shero Talk cu Părintele Vasile Ioana. Un dialog fără eufemisme despre violență care supraviețuiește legii — cea ascunsă în limbaj, în mentalitate, în tăcerea complice a celor din jur. Despre cum recunoaștem iubirea falsă. Și despre ce facem când o vedem la alțîi.
Pantofii roșîi nu sunt nostalgie. Nu sunt decor.
Sunt memoria femeilor care au crezut că iubirea le va proteja. A copiilor care nu au înțeles de ce îi doare. A tuturor celor cărora societatea le-a spus prea târziu: te credem.
Iubirea adevărată nu rănește. Nu controlează. Nu ucide.
Iubirea nu lasă vânătăi. Nici pe femei. Nici pe copii.